Clubul Nostru - Club montan turistic

de Victor Zamfir (Pico)
Si veni si mult asteptata plecare in Piatra Craiului...

Poze in albumul foto.

De cand incercarea de a traversa Craiul iarna impreuna cu Gheorghe si Toli s-a transformat intr-un gluma, cu atat mai mult cu cat eram echipati pana-n dinti - poate ca asta a diminuat vointa - mi-am dorit foarte mult sa ma intorc in Crai, indiferent de anotimp, echipament sau conditie fizica.
E joi, am rucsacul facut, echipele au fost stabilite, m-am odihnit si m-am hidratat destul de bine in ultimile doua zile si mi-am propus sa ma culc cel tarziu la noua daca se poate. Mai consult odata harta pentru a aproxima timpii, si revad in minte traseul stabilit pentru ambele echipe: Gheorghe, Piticu si Andra merg prin Brasov - Zarnesti - Curmatura si se opresc in refugiul Ascutit unde se vor intalni cu Raul care vine ceva mai tarziu din cauza unui examen (asta in cazul in care "doamne ajuta!" este primit in examen); Eu, Ana, Razvan si Stefan mergem prin Campulung - Rucar - Dambovicioara - Brusturet - Stanile din Funduri - refugiul Funduri. De acolo urmeaza sa strabatem creasta, noi pe directia sud - nord, ei, nord - sud. Apoi coboram din creasta si pe la baza Craiului ne intorcem spre directia din care am venit pana la refugiul Grind unde echipele se vor uni si vom petrece noaptea impreuna. Astfel, Clubul Nostru va reusi sa strabata Craiul si pe sus si pe jos in numai doua zile, a treia fiind rezervata intoarcerii in Bucuresti. Daca vom avea timp ne-am inteles sa nu ne oprim unde ne-am propus sa ne adapostim in prima noapte si sa mergem mai departe pana in refugiu Saua Grindului. Astfel vom petrece impreuna si prima noapte. Daca vom avea timp.
Un alt motiv pentru care am facut aceste doua echipe ar fi si mobilitatea redusa in cazul unui grup mai mare. Si in plus, unii merg repede iar altii incet. Am preferat sa-i tin cu mine pe cei care merg mai incet deoarece pot sa-i urnez mai usor din loc si pot avea mai usor grija de ei (daca va fi cazul) cand nu sunt in preajma cei care au ceva mai multa experienta si care constient sau inconstient submineaza autoritatea celui care e recunoscut sau isi asuma responsabilitatea de lider. Si faptul ca atacarea crestei dinspre sud este mai usoara decat dinspre nord este un factor care mi-a motivat alegerea.
S-a facut ora 21 si in loc sa ma bag in pat ma asez comod in fata calculatorului si ma mai uit inca o data pentru a doisprazecea oara la partea a doua si a treia din trilogia Stapanul inelului. Ma uit la film cu aceeasi placere cu care am facuto prima data. Pe la 1.30 realizez ca s-a dus naibi odihna mea necesara turei stabilite dar nu ma deranjaza. Poate ca si maine la ora aceasta voi fi tot treaz, in refugiul din Funduri, stand in fata focului in asteptarea somnului si incercand sa numar stelele din coltul meu de cer pe care m-i l-am ales, la fel cum faceam in anii copilariei cand strabateam tara in lung si in lat cu bunicii mei, iar cand ramaneam singur la foc cu cainele meu, si la toate corturile din jur se dadaea stingerea, imi alegeam un colt de cer, indeosebi acela pe care aveam impresia ca vad cele mai multe stele cazatoare, si incercam sa tin socoteala astrilor pana cand acestia se transformau usor-usor in aburi care luau forme de cai, tovarasi de joaca sau personaje din cartile citite si care imi tulburau somnul pe calea visului.
E 6.35 si sunt aman-trei acolo. La gura de metrou de la Pacii intrucat vom lua microbusul din autogara Militari pana in Rucar unde urmeaza sa luam o alta masina pana in Podu Dambovitei. Acolo vreau sa facem cumparaturile necesare expeditiei. Apoi va trebui sa luam un alt microbus pana in Dambovicioara de unde incepe traseul nostru (marcaj banda albastra). Au toti trei fetele senine si binedispuse marcate de euforia plecarii si de lipsa somnului. Tineretea bat-o vina. Ne indreptam spre peron si vedem un grup mare de persoane care spre norocul nostru se urca in alta masina iar noi mergem nestingheriti pana in Rucar fiecare incercand sa ocupe cat mai multe locuri doar-doar nu ne-o parea rau de cei 120 de mii pe care i-am dat pe bilet. Ii trimit Andrei un mesaj de buna dimineata pe la 8 si un sfert. Cam acum ar trebui sa treaca si ei de Ploiesti. Raul ce o face? L-o fi primit la examen?

O Doamne...iar am examen si la asta chiar ar trebui sa ma duc. Imi pregatesc rucsacul ca pentru examen si nu uit sa imi iau pioletul si betele de traking, asta pe langa sacul de dormit....in caz ca se prelungeste examenul.
Ora 8:00..... sunt in incinta salii de examen si imi pregatesc materialele de copiat, toate xeroxate de pe la colegi. Incep sa ma milogesc de profu de MI sa ma primeasca in examen si 5 minute mai tarziu sunt in banca fericit ca m-a primit si ca"mi s-a oferit sansa sa particip la acest examen extraordinar".
Sarind peste partea cu copiatul la ora 10:00 am luat examenul; dupa ce m-am mai milogit o data de prof sa-mi dea rezultatul mai devreme, FUGI! Ai tren la 10:30 din Gara de Nord. Dar vai, incredibil....autobuzul este blocat in trafic, este 10:17......coboar la prima statie si imi fac alergarea de dimineata pana la gara. Ajung la casa de bilete si ma cert cu "nebuna" ca nu vrea sa-mi dea bilet, cica pleaca trenu....femeie crizata. Ma duc la nash':
"Nu te iau ca vine ala mare", zice fricosu.
Inapoi la casa de bilete ca doar mai este un tren la 11:30. Imi iau o cafea ca poate asa mi se deschid si mie ochii si vad realitatea cruda si ard timpul pana la 11:20 cand, surpriza. Ajung la tren si...este o sageata albastra (al naibii tranvai).
Ajung in Brasov, cu o mica intarziere de vreo 20 de minute si fug la 23, la autobuz.
Iau autobuzul spre Zarnesti si, incredibil, abia merge din cauza aglomeratiei.
Ajung in Zarnesti in sfarsit pe la 17.30. Plec cu doi muntomani abia cunoscuti in autobuz spre Plaiul Foii de unde intentionez sa urc pe lanturi pana in Saua Grindului. Gheorghe mi-a dat intalnire acolo. Poate ajunge si Piccolo cu ceilalti acolo si astfel vom petrece noaptea impreuna. Ar fi prea misto!

"Gheorghe, mergem si noi? Hai ca m-a luat somnu de atata stat.?"
"Gata mai, berea asta si gata, mergem. In trei ore suntem la Om. Oricum ajungem primii, Pitic"

In asteptarea sms-ului de raspuns de la Andra, ajungem fara nici un incident in Rucar si sarim in cealalta caruta unde am fost subiectul principal si preferat pentru localnicii care ocupau locurile Iveco-ului.
Trecand nu fara a ma amuza un pic peste intrebarile si mirarile satenilor cand ne-au aflat intentiile, am hotarat sa coboram direct in Dambovicioara de unde ne puteam alimenta la fel de bine dupa spusele noilor nostri prieteni. Ne-am procurat cele necesare la magazinul universal al satului (merita vazut), am baut o binecuvantata bere la una din cele 48 de pensiuni din micuta localitate si am purces la drum voiniceste. Pestera din Cheile Dambovicioarei nu a avut nici unul curiozitatea sa o vada sau revada dar ne-am oprit la cea de la intrarea in cheile Brusturetului. Aceasta este mai mult o grota numai buna pentru un antrenament usor de catarare la liber. La Brusturet am luat repede in piept panta abrupta ce ne scoate prin padure la stanile din Funduri pe acelas marcaj banda albastra. Am trecut si de stane fara incident si ne-am oprit la intalnirea traseelor triunghi albastru si punct rosu cu banda albastra care banda avea sa-si urmeze drumul catre refugiul Grind iar noi urmam triunghiul si punctul catre saua si refugiul Funduri. Tot acolo se afla si un indicator ce arata drumul catre "La Table". Si in plus, este ultima sursa de apa.
"Cata apa cari, atata bei". Si astfel Razvan sa asigurat cu 5,5 litri care trebuia sa-i ajunga pentru urmatoarele 24 de ore. Noi ceilalti am fost ceva mai retinuti si am luat numai 3,5. Dupa ce am facut o mica recunoastere de teren si mi-am trantit rucsacul in noroi ca sa-l imit pe Stefan care a calcat de trei ori cu acelasi bocanc in aceeasi baltoaca mai mult noroi decat apa, am plecat mai departe si am ajuns in refugiu cam greu dupa parerea mea. Razvan mi-a dat ceva motiv de iritare pentru ca nu vroia sa stea in urma mea si sa mergem in ritmul Anei. Urca repede 50 de metri si apoi se aseza si ne astepta. Si Ana care nu se misca prea stralucit si era obosita se consuma prea mult psihic cand il vedea pe Razvan stand tot timpul. Pentru ca de cate ori ajungeam unde era Cretzu’ nu o lasam sa stea ci o indemnam sa mearga mai departe. De aceea, cand Razvan a trecut vitejeste pe langa indicatorul care arata refugiul Funduri, 5 minute la-m lasat amuzat sa o faca. Bineinteles ca in momentul in care noi am luato spre refugiu nu mai eram in raza lui vizuala asa ca si-a continuat drumul catre sa. Spre norocul picioarelor mele nu a trebuit sa ma duc sa-l recuperez pentru ca a auzit fluieratul meu si s-a intors singur la refugiu. A fost amuzant cum a aparut Tarzanel incurcat in niste creci de brad cu parul lui valvoi si cu un zambet aiurit pe fata.
"Ce facem copii? E ora 6, avem timp sa ajungem in refugiul din Sa"
"Andra si ceilalti au ajuns? intreaba Ana."
"De la Andra am primit mesaj mai devreme; ea nu a putut veni. De Raul nu reusesc sa dau. Nu are semnal sau are telefonul inchis. Il sun acum pe Gheorghe"
"Neata mai, aud raspunsul clasic a lui Ghe si apoi imi spune ca se indreapta catre Ascutit. In momentul acela aud tunete in departare iar Ghe imi spune ca deasupra lui incepe furtuna."
"Suna-l pe Raul si spune-i sa vina dupa voi in Ascutit"
"A plecat din Plaiul Foii spre Saua Grind, ne intalnim acolo"
"Esti sigur ca ajungi in Sa? Suna-l si spune-i s-o ia spre Diana si de acolo direct spre Ascutit"
"Pai si ce face? Se intorce din drum? Si ce rost are ca noi ajungem sigur in Sa"
Le comunic alor mei ce-am vorbit cu Ghe si luam hotararea sa ne oprim aici si sa plecam devreme in ziua urmatoare. Intram in refugiu si in momentul urmator incepe ditamai furtuna cu ploaie torentiala, tunete si fulgere pe masura. Suntem toti cu gandul la Raul si incercam sa dam de el dar fara succes.

Ploaia nu este un impediment, mai ales ca Gheorghe si Piticu ma asteapta la Om. Mananc o masa sanatoasa si satioasa in refugiul Spirlea, mai exact un baton proteic fac o vizita in natura (vesnica recunostinta celor care au lasat hartia igienica la Spirlea, ca nu stiu ce ma faceam fara ea).
Pe la 18.40 s-a oprit ploaia. Este timpul sa atac lanturile. Plec pe traseu si incepe ploaia. Noroc ca se opreste in cinci minute, dar vai, s-a oprit ca sa inceapa grindina si, ca bonus, pe creasta trasneste din doua in doua minute. Reusesc sa ajung la Zaplaz. Ma suna Gheorghe. Fericirea nu dureaza decat trei secunde ca s-a dus semnalul la mobil. Urc in continuare pe lanturi, sau mai bine zis prin cascada. Tot ce se scurge de pe creasta, pamant, pietris, iarba sau cacarezele de capre negre, trece prin capul meu. La 20.30 ajung pe creasta. Furtuna s-a oprit dar este o ceata ca nici cu sabia ninja nu o poti taia. Si pe deasupra sunt si ud pana la piele. Intru in refugiu si ...este plin. Sunt oameni din toata tara:Sibiu, Fagaras, Bucuresti, Constanta, Sovata. Gheorghe si Piticu nu-s. Ciudat. Parca aici ar fi trebuit sa ne intalnim. Dupa vreo 2 ore de cautat semnal reusesc sa ii sun si aflu ca ei s-au oprit la Ascutit si acum stau si isi beau in liniste sticla de Polar. Presupun ca si Picco cu ceilalti sau oprit in Funduri. Oare ei ce beau?

"Dorele, i-a da sticla aia mai incoa sa-i soptesc vreo doua gaturi ca doar nu ti-ai dat cu lipici pe degete" si Stefan imi intinde sticla de Unirea pe care nu o lasam singura pana nu o dovedim.
"Hai noroc, hac!"
Cu parere de rau ca nu putem sta afara la foc becouse furtuna, incercam sa ne distram cum putem cu ajutorul muzicutei la care stiu sa suflu tampeste pana nu mai pot respira. Ana ne ramane datoare cu un cantec. Stefan ma acompaniaza si ma si inlocuieste. Eu il imit pe Michael Flatley pe paturile de tabla. Distractia e in toi. Chiar si furtuna pare sa-si faca de cap impreuna cu noi. Doar Tarzanel se declara antisocial si nu participa. Stia el de ce. Avea de gand sa ne curme somnul cu o pretioasa jumatate de ora mai devreme. Si chiar a reusit.
La 5.30 eram in traseu. In patru ore parcurgem creasta sudica. Ne-am incadrat in timp, dar numai datorita faptului ca eram odihniti si lihniti de foame, mai putin Razvan care a mancat ceva inainte de plecare. Cel mai greu se misca Stefan. Nu este obisnuit cu altitudinea si drumul prapastios. Deocamdata nu-mi fac probleme dar pe creasta nordica ne vom misca ceva mai greu datorita oboselii psihice si chiar fizice. Bine ca e vremea buna si nu mai e zapada sau gheata. Doar Piscul Baciului este in ceata. Si e ceva ceata in extremitatea estica. De data asta Tarzanel nu se mai grabeste. Si mentinem formula eu, Ana, Stefan, Razvanel cam pe toata creasta. Ana se misca cel mai usor, dar nici Razvan nu e prea speriat. Chiar se prinde repede. Sunt unele locuri usor umede. Trecem peste ele fara dificultate.
Datorita cetii nu vedem refugiul dar il auzim pe piroman care ne-a simtit si respiram usurati. Imi vine sa-l iau in brate dar oamenii au prejudecati si la refugiu erau vreo 10. Dupa vreo ora apar si Ghe cu Piticu. Voie buna cat cuprinde. Care mai de care sa povesteasca ce au facut si prin ce au trecut. Mai putin cei din grupul meu. Au retinerea specificamontaniarzilor fara prea multa experienta si oricum nu prea au loc de Ghe care are gura cea mai mare. Doar Razvan si-a permis sa observe ca refugiul in care am dormit noi, pe langa cel din Sa, este un hotel. Si inca nu-l vazusem pe cel de la Ascutit. Refugiile acestea din prefabricate in forma de iglu au fost facute sau refacute acum doi ani din cate imi amintesc. Si au fost facute foarte bine gratie salvamontilor din Campulung sau Zarnesti. Totusi, desi aici pe creasta fluxul de turisti este foarte mic, si nu vin manelarii imputiti si pusi pe distrugere din Bucegi, refugiile se deterioreaza intr-un ritm foarte alert. Deja ploua in ele, mai ales in cel din Sa si din Ascutit, in Ascutit paturile sunt distruse, se mai poate sta intr-un singur colt si s-a spart in partea de jos. Pacat. Raul povesteste cum s-a trezit cu o picatura de apa in ochi la fel ca si toti ceilalti din acel refugiu de altfel.
Am stat pana la 12. Am mancat (piure cu carne - za best), am facut poze de grup si am plecat unii spre sud altii spre nord urmand sa ne intalnim seara cu totii la refugiul Grind. De data asta stiam unii de altii iar vremea era din ce in ce mai buna. Pe drum am rememorat mica discutie avuta cu Ghe cand ne-am intalnit. El a stiut ca Andra nu o sa vina inca de Joi. Si nu a inteles de ce ar fi trebuit sa ma anunte si pe mine. In privinta lui cred ca mi-am pierdut toleranta. Pentru ca am preferat repede sa trec peste discutie (chiar daca am observat ca aveam sustinerea lui Raul) si m-i s-a parut mai usor sa-l fac "dobitoc" decat sa incerc sa-i explic faptul ca as fi mers mai usor daca eram doar cu doi care merg greu in loc de trei. Sau faptul ca daca ar fi fost vant puternic si ceata si ar fi trebuit sa ne legam mai usor reuseam sa merg cu inca doi decat cu inca trei. Pe scurt era vorba de ceva ajutor de care aveam nevoie din partea lui. Si in plus, poate ca mi-am luat prea in serios rolul pe care il am in club si m-i se pare normal sa fiu anuntat de cate ori se produce vreo schimbare. Chiar daca un Gheorghe are probleme cu autoritatea (sub orice forma o fi ea).
Florile de rododendron impanzesc creasta in zona refugiului Ascutit si inspre Turnu. Din Saua Padinei Inchise am coborat inspre Curmatura. Am ratat lanturile pentru ca nu am continuat drumul pana la Turnu si am o oarecare parere de rau insa e spre binele nostru. Incepem sa fim contratimp iar pe lanturi ne-am fi descurcat greu tinand cont de oboseala si de lipsa de experienta a lui Stefan. El este la a doua sa iesire pe munte. Merge mult prea bine pentru cineva cu experienta lui, are viteza si destula rezistenta. Se descurca mai greu pe potecile inguste din vecinatatea prapastiilor si nu are destula incredere in propriile maini si picioare. Prima parte a expeditiei noastre se incheie aici. Ne luam la revedere de la spectaculoasa creasta a Pietrei Craiului pe care Stefan si ceilalti o vor pretui si isi vor dori sa o reintalnesca abea in momentul in care vor cunoaste o mare parte a masivelor muntoase de pe la noi. Atunci, vor simti mai mult decat o dorinta. Vor simti nevoia de a se intoarce in Crai.

S-a ridicat ceata si soarele ne zambeste. Ne oprim pe varful umerilor sa facem poze grupului lui Picco si ii vedem facnd acelasi lucru de pe varful Piscul Baciului care domina creasta cu cei 2237 metri ai sai. In 4 ore ajungem la Refugiul Funduri dupa ce am facut sudica ghidandu-ne dupa un principiu solid: "Pauzele lungi si dese cheia marilor succese". in mod normal nu trebuia sa facem mai mult de 3 ore dar prea voiam sa profitam de vremea superba care ne lasa sa tragem un fum in tihna. Iar Ghe profita de cele mai bune momente cum erau acelea in care noi ne cataram in urma sa si ramaneam in niste pozitii incomode si dificile ca sa culeaga sau sa manance el flori La Funduri, salvamontistii din Campulung repara refugiul pe care chiar ei l-au cladit . Pe aceasta cale tin sa le multumesc atat lor cat si parintilor mei, educatoarei mele de la gradinita, doamnei invatatoare, doamnei diriginte, etc. (stiti voi). Salvamontii Campulungeni sunt niste baieti de isprava care stiu sa imbine utilul cu placutul, gluma cu seriozitatea. Chiar mi-au placut. Ii lasam sa-si continue treaba si noi ne continua drumul spre Grind, unde ne vom intalni cu celalalt grup si vom innopta. Dupa inca vreo 2-3 ore de mers (in baston ) ajungem la Grind. Cum ies din padure in poiana Grindului, prin semnal - slab dar este - si profit sa o sun pe Ana ca sa vad unde sunt ceilalti. Vorbesc un pic cu ea, cat sa aflu unde sunt ei si sa afle unde suntem noi si strabat suta de metri care mi-a mai ramas pana in refugiu. Si, surpriza! refugiul este plin.
Ne hotaram sa ne cazam la o stana. Trebuie sa fie una goala in preajma. Pitic injura de mame si alte lucruri sfinte, ca el nu mai vrea sa plece. Gheorghe se hotaraste sa vrajasca niste fete care tocmai urca si io ma chinui sa scriu un mesaj pentru Picco, un mesaj destul de confuz, pe care cred ca nici eu nu l-am inteles prea bine. Noul punct de intalnire este acum La Table.

"Alo! Buna Ana, am ajuns la Grind, va asteptam aici. Voi unde sunteti?"
"Abea am plecat din Curmatura"
"Bine, hai ca se pierde semnalul"
Asa deci, ei au ajuns iar noi tocmai am plecat de la Curmatura pe traseul marcat cu triunghi rosu, spre La Table. Avem de mers cam doua ore pana acolo daca ne miscam bine si inca 45 de minute pana la refugiul Grind. Din pacate ne miscam destul de greu becouse oboseala Anuscai. Si lui Stef ii este din ce in ce mai greu si daca vom continua in ritmul asta in doua ore vom parcurge abea jumate din distanta si vom fi terminati. Asa ca inainte sa iesim de pe drumul forestier insist sa-i iau rucsacul Anei si reusesc nu fara ajutorul lui Tarzanel in momentul in care ma lovesc de refuzul ei categoric. Cat timp stau sa atasez rucsacul fetei de al meu fiind mult mai usor sa-i car pe amandoi in spate decat unul in fata unul in spate, Tarzanel cu Ana pornesc la drum. Sunt convins ca o sa-i prind relativ repede din urma. Pleaca si Stefan si imediat dupa el, eu. Traseul este foarte bine marcat si urca lin cand prin padure, cand prin poienile de la baza masivului. Ar fi un traseu numai bun de bicicleta cu conditia sa-l faci in sens invers, dinspre Brusturet. Dupa ce ma obisnuiesc cu balanasul impus de cei doi rucsaci legati unul de celelalt, strabat doua trei poienite incep sa-mi fac griji pentru ca nu-i vad pe ceilalti doi. Incep sa fiu atent la urme impreuna cu Stefan pe care intre timp l-am ajuns din urma. Urmele de bocanci sunt foarte rare, se disting mai mult urmele cizmelor ciobanilor. Si cel mai mult ma ingrijorez pentru ca nu vedem deloc urmele betelor de schi folosite de Ana si Razvan. Incerc sa-mi dau seama unde ar fi putut rata traseul si singurul loc m-i se pare acela unde traseul paraseste drumul forestier prin stanga acestuia si intra brusc in padure. Pe masura ce inaintam ingrijorarea noastra creste si incep sa fac scenarii in care Stefan ramane singur cu rucsacurile, iar eu o sa-i caut jumatate de noapte prin padure. Chiar hotarasc sa oprim inaintarea si sa incepem cautarea imediat ce iesim din padure si intram in urmatoarea poiana. Descoperim un rau la iesirea din padure intr-o poiana larga si locul m-i se pare bun pentru o oprire mai lunga eventual pentru stabilirea taberei peste noapte, Uhhh! respiram usurati. Ana si Razvan ne asteapta pe malul raului.
"Ati prins aripi, ha?" "Sau m-am miscat eu prea greu?"
"Ne-am miscat noi prea repede" spune Razvan razand dupa care imi spune ca a primit un sms de la Raul in care scrie: "Opritiva la Table, ne vedem acolo". Ciudat mesaj. Ne continuam drumul si incercam sa ne dam seama daca mesajul a fost trimis inainte sau dupa ce a vorbit Ana cu Raul. Dupa nici 10 minute de mers primeste si Stef acelasi mesaj. Din ce in ce mai ciudat. Ana se uita in telefon si realizeaza ca ea a vorbit cu Piro inainte sa trimita el mesajul. Primeste si ea sms-ul de la piroman imediat cum ajungem la Table. Iar la Table, nimeni. E 9 si un sfert PM si piromanul a trimis mesajul cu doua ore in urma. Straniu. Facem tot felul de scenarii incercand toate variantele rationale posibile. Ne intrebam daca nu cumva s-a intamplat ceva cu refugiul ( la Curmatura, ne-am intalnit cu nea padurarul care ne-a atentionat sa nu-l distrugem pentru ca e proaspat renovat - termopane, hota, contoare pentru apa calda, dormitoare tip ludovic nu stiu cat) sau daca nu cumva e plin. Dar daca e plin, de ce a sunat Piromanu' imediat ce a ajuns acolo si ne-a spus ca ne asteapta? Oare sunt ei baieti de treaba si vor sa vina se ne ajute cu rucsacii si eventual sa ia apa? Harta imi spune ca la Grind exista apa. Atunci? Nu ne permitem sa ardem prea mult timpul fiind destul de tarziu. Ei ar fi avut timp sa ajunga la Table si sa se intoarca la Grind de trei ori in doua ore.
Pornim spre refugiu. In cazul in care ei coboara, ne vom intalni pe drum. Nu au cum sa treaca pe langa noi. Este singurul traseu care duce in refugiul de sub Piscul Baciului. Trecem cu dificultate de zona La Table parcurgand aproape un kilometru printr-o mocirla cat bocancii nostri de adanca. Probabil vitele si oile din zona sunt cauza plus ploile din ultima vreme. Cum trecem de mocirla incepem sa urcam printr-o zona defrisata. Padurarul de la Curmatura ne avertizase si eram cu ochii in sase dupa marcaj. Totusi, cineva a fost destul de inspirat sa infiga niste tarusi in pamant si sa-i vopseasca cu galben pana la intrarea in padure unde marcajele sunt destul de dese. In ciuda mocirlei, a urzicilor si copacilor daramati din zona defrisata si a pantei abrupte din padure, iesim in poiana Grindului intr-o jumatate de ora miscandune exemplar de repede. Pe masura ce inaintez prin padure am senzatia ca aud muzica de casetofon iar la iesire disting si eu si ceilalti foarte bine muzica. Nu de casetofon ci de ghitara. Si astfel primim raspuns la intrebarea noastra: refugiul este plin.
Este aproape intuneric. Variantele nu sunt prea multe si dragute. Tarzanel si Stef pleaca sa culeaga informatii si apa. Eu si Ana ramanem sa consultam harta si eventual sa ochim un loc bun pentru innoptarea in aer liber. Uite un loc drept acolo la liziera padurii, cateva pietre pentru vatra si uite si ceva lemne pentru foc. Nu e chiar atat de rau. Daca facem planton cu randul ca sa intretinem focul putem sa dormim fara grija ursului sau a altor animale cu doua sau mai multe picioare. Aud franturi de discutie dintre Razvan si Stefan si de la cei care stau la foc.
"Este un grup de vreo 10-15 oameni" imi spune Razvan cand se intoarce. "Unul dintre ei, mai in varsta, mi-a spus ca Gheorghe si ceilalti au trecut pe la 7 pe acolo si au plecat catre o stana din "Poiana Baciului", da nu au stiut sa ne spuna unde este stana asta. Izvorul de langa refugiu seaca si nu poti lua apa tot timpul dar ne-au dat o sticla de apa de 2 litri".
"Bun! Avem doua variante. Asezam tabara aici sau ii cautam pe astia din stana in stana. Eu sunt pentru prima varianta"
"Picco eu nu am cum sa dorm afara. Pur si simplu nu am cum" imi spune Stefan oarecum panicat.
"Stefan, nu ai de ce sa....
"Picco", ma intrerupe Ana," imi suna telefonul. E Raul".
Ne privim toti o clipa. Avem un sentiment de multumire combinat cu speranta regasirii. Raspund la telefon.
Noaptea e senina si e calda. Lemene uscate sunt si nici de apa nu ducem lipsa. La ora 23 am ajuns la stana unde l-am gasit pe Pitic pitit printre copaci de frica noptii. Raul m-a scapat de cei doi rucsaci in momentul intalnirii. In ciuda lipsei de comunicare de care au dat dovada cei trei, in ciuda urzicilor de care s-a agatat Stefan mai mult decat mine la coborare, in ciuda musculitelor care au tabarat pe Ana si au piscato, in ciuda mocirlei prin care am trecut unii mai mult decat altii, suntem cu totii veseli si binedispusi. Savuram supa si sunculita afumata gatita cu maiestrie de Gheorghe. Ne dezinfectam care cum putem si dupa doua ore de zacut langa foc, timp in care am tot auzit cainii si tobele ciobanilor alungand ursul, ne bagam la culcusul ad-hoc din interiorul stanii pe care piticu' l-a tapat cu craci de brad.
Ca de obicei, Razvan are grija sa ne curme somnul. Observam in momentul trezirii cerul prin gaurile din tavanul pe care il credeam atat de bine facut. Ma duc sa iau apa de la rau, ocazie de care profit ca sa stabilesc locul exact in care ne aflam. Suntem la trei minute de La table intr-o poiana din stanga drumului cum vi de la Curmatura. Pe partea dreapta se afla poiana Baciului, plina de stane. La unsprezece o taiem spre Zarnesti. Drum forestier cat cuprinde pana in Cheile Pisicii si tot asa prin chei si prin prapastiile Zarnestilor. Si ca sa nu ne plictisim deloc chiar daca peisajul e spectaculos, incepe sa toarne. Pentru unii a fost amuzant chiar daca mergeam prin raul care iesise din matca. Pentru Stefan si Razvan mai putin. In gara am baut o binemeritata Fanta de portocale si ne-am schimbat pana a apartu trenul din care am sarit in Brasov ca sa ne urcam in batranul personal de sibiu. Nasu', cu ditamai foamea, a incercat sa ne scape de supracontrolul pus pe fapte mari dar nu a avut succes. I-am spus ca mergem numai pana la Predeal ca sa nu o incurcam si ne-a taiat bilete de 45 de mii bucata. Apoi nasu' mi-a dat de inteles ca putem ramane in tren daca coboara supra.
Zis si facut! Ne dem jos in Predeal si supra dupa noi. Ne indreptam spre capatul trenului cu intentia de a-l ocoli si a ne urca pe partea cealalta. Suprea dupa noi. Dupa personal, oprit pe linia 7, mai era un marfar. Incepem sa urcam deluretul ce da in partea estica a Predealului si reusim sa-l pacalim pe supra care se indrepta spre gara. Cum intoarce capul:
"Acum!"
Si o taiem prin boscheti cu intentia de a trece printre vagoanele marfarului ca sa sarim in personal pe care tocmai il fluiera si pleaca. Ghe e primul. Se impiedica de o cale ferata ascunsa prin iarba. Eu al doilea, sar peste ea. Piticul dupa mine propteste un genunchi in fier. Raul o tibie. Ana se impiedica si se intinde cat e ea de lunga. sarim din marfar si incepem sa alergam. Ghe, Raul si Piticu' se urca pe la clasa a doua. Trenul prinde viteza. Apare Razvanel si se urca pe la ultima usa a trenului si a vagonului de clasa intai. Urmeaza Ana. Se urca cu oarecare dificultate si in timp ce se afla pe scara ii scapa rucsacul prins de un singur umar. Instinctiv, da drumul la barele trenului incercand sa prinda rucsacul. Il prinde iar eu o prind pe ea de fund si ii fac vant in tren care da bice abitir. Stefan e in urma mea. Aud o bufnitura si cand ma uit ii observ aparatul de fotografiat care i sa despreins de la brau fara sa-l observe. Ma intorc sa-i recuperez aparatul. Stefan sare in tren prinzanduse doar de usa vagonului care se inchide cu el cu tot facandul sanwich intre usa si toc. Eu ma ridic cu aparatul in mana si vad trenul cum se indeparteaza. Intr-o fractiune de secunda ma intreb cand o fi urmatorul tren oare, si daca reusesc sa pacalesc nasul o statie doua pana ma voi intalni cu ceilalti care sunt convins ca ma vor astepta pe undeva tinand cont de lipsa banilo, in cazul meu. " Ei bagami-as picioarele, ma face pe mine un tren?" si pornesc intro cursa nebuna in urma trenului cam in stilul in care alerga Tom Cruise in Mission Imposible 3. Oare exista un stil potrivit de fuga in astfel de situatii? Nu am timp sa caut raspunsul caci drezina asta ordinara ii tot baga curent cu reaua intentie de a ma lasa pe mine in urma. Ghinionul ei. In tinerete eram temut pentru rapiditatea mea. Reusesc sa ma prind de prima bara. Fac niste pasi uriasi datorita sustinerii trenului. Acum nu mai exista cale de intoarcere. Ori ma prind si cu cealalta mana de cealalta bara, ori cad si-mi sparg orgoliul, fata sau mai rau. KKt, am mana ocupata. Trebuie sa scap de camera si o arunc in tren incercand sa-l nimeresc pe Stefan sperand sa nu o arunc prea tare si sa cada pe partea cealalta din tren. Tocmai am vazut partea a treia din Razboilu Stelelor. Forta e cu mine! Un moment de ezitare si am inghitit galusca. Sau mai bine zis, inghit scara asta de fier care e salvarea mea. Ca prin vis, il observ pe Stefan cum se uita interzis la camera stiind ca o avea la brau. Oare de aceea nu intelegea el de ce am ramas in urma lui? Gata. Am prins si a doua bara. Cred ca e momentul sa las in urma filosofarile gen 'Tetelu, sa nu ma mai gandesc cat de "curve e femeile" si sa sar dracului odata in tren. SI-am sarit. Dau un chiot de eliberare si de bucurie ca nu mi-am schimbat vopseaua de pe fata. Apar si cei trei de mai in fata care au urmarit tot spectacolul. Ma felicita si ne bucuram impreuna. Ben Jonson e un batran partait anchilozat cu genunchii in piulite pe langa mine. Asa sa stiti!
Azi avem sedinta. Am stabilito azi pentru ca Luni nu puteau veni toti cei care au fost la munte. Si tineam neaparat sa vina pentru ca avem multe de discutat si de stabilit. Sunt curios daca o sa vina si Ghe care a avut o reactie absolut imbecila cand am insistat sa vina toti la ora stabilita, sa nu ma mai lase sa astept mai mult de un sfert de ora. Inca nu am reusit sa trec peste starea de euforie-melancolie in care ma aflu de cand am sosit in Bucuresti (acasa). A fost o tura perfecta si nu vreau sa ma gandesc la nimic altceva. Astept pozele ca sa strabat inca o data in minte tot traseul. Pacat ca nu au venit si ceilalti. Abea acum incepem sa ne cunoastem si cu toate micile probleme aparute si consumate (fac si acestea parte din farmecul excursiei), nu numai ca ne-am simtit super bine, am reusit sa facem tot ceea ce si-a propus clubul si sa intarim increderea in noi insine si in tovarasii nostri de drum.