Clubul Nostru - Club montan turistic

Planuri, planuri, planuri. Din primavara tot faceam planuri pentru acest munte cu nume (care mi se parea mie) ciudat si amuzant. Mereu am amanat din diverse cauze. De data asta, cand l-am auzit pe Ciuli ca exista doritori pentru Buila mi-am zis si eu "Numai. Trebuie sa ajung." si l-am intrebat:
- Cati suntem?
- Pai vreo 10. Mergem cu doua masini.
- Oho...
Bineineteles ca unii s-au razgandit si au aparut altii, astfel ca in final am ajuns in masini: Ciuli, Anita, Dana, Mihaela si eu, iar in masina 2 Maria, Lucian, Claudia, Victor si Rita.

Vezi pozele din Buila-Vanturarita

La insistentele lui Ciuli, am plecat si eu mai devreme de la serviciu, astfel ca vineri, pe la 5 dupa amiaza sa ne urnim din Bucuresti.
Pe la 10 am ajuns in punctu de unde nu mai puteam merge cu masina (de la Barbatesti se merge pe un drum pietruit, pe alocuri, pana la chilia unui calugar). Desi eu ma gandeam sa urcam vineri seara pana la Schitul Patrunsa (ce nume: Patrunsa de langa Barbatesti), calugarul care ne-a intampinat cam posomorat, ne-a zis ca "femeile nu au ce cauta noaptea in preajma manastirii". Ma uit ciudat cand am auzit asa ceva... dar imi zic ca e bine si acolo unde suntem.
Am pus corturile, am aprins un foc, ne-am preparat cate ceva de mancare si am mai stat nitel la povesti pana cand o ploaie torentiala venita cine stie de unde (probabil la rugaciunile calugarului) ne-a bagat in 10 secunde la cort, respectiv la masina (Maria si Dana - ele stiu de ce au vrut in masina :D).
A doua zi, scularea era programata pe la 7. Am iesit destul de somnoros din cort si am alergat cu Ciuli si Lucian sa hatzanam masina Mariei ca sa le trezim :)). Dupa vreo juma de ora, Victor (care cu o seara inainte propusese ca ora de trezire 5 - oare exista pe ceas asa ceva ?) intreaba nedumerit cand plecam. Ii zic ca in vreo ora... Se uita ingrozit la mine. Ce am mai putea face o ora acolo? Raspunsul i-a venit: mancat in ture, strans saci de dormit, bagat in masina, scos din masina alte haine, puse in rucsac, razgandit... si alte operatiuni.
Ne-am pus in miscare pe la 9 si am bagat tare, avand in vedere ca aveam rucsaci relativ usori (fara cort, fara sac de dormit, doar ceva haine, mancare si apa). Intr-o ora eram la Schitul Patrunsa (traseul era de o ora jumate) unde fetele ar fi dorit sa viziteze manastirea, dar fiind imbracate prea sexy si cu bocanci cam noroiti au renuntat. Facem 2-3 poze, ne mai alimentam cu apa si plecam mai departe, spre urmatorul punct: Saua Builei. De plecat am plecat noi, dar bineineteles ca marcajul de intrarea in traseu nu era pe nicaieri. Desi imi venea sa injur, m-am abtinut in preajma manastirii. Am mers de-a dreptu, pe niste potecute printre chilii si am gasit in final un marcaj mai vechi pe un copac... iar dupa asta adio alt marcaj. Am tinut si noi linie aproximativ dreapta si am ajuns ceva mai la nord-est cu vreo 10 minute fata de Curmatura pe care o cautam. In urcare spre creasta, am observat pe versantul alaturat, pe linia padurii o turma de capre negre care ne-au auzit si au coborat in viteza spre padure, printre stanci, ascunzandu-se repede. Dupa ce am ajuns in creasta, nu am mai coborat in Curmatura. Singuru motiv pentru care am fi coborat era sa mai alimentam cu apa, dar ne-am gandit ca ne ajunge cea pe care o avem. O luam din loc si bagam iarasi viteza, traseul fiind (de data aceasta marcat ceva mai bine) peste niste plaiuri line si intinse pana in Saua Stevioara unde am facut un popas. De aici pana pe varful Vanturarita mai aveam 40 de minute si ne gandeam cat de tari suntem ca am facut deja 3 sferturi de creasta (dupa harta). Drumu pana pe Varful Vanturarita 1 a fost asemanator cu ceea ce am descris pana aici: plaiuri, urcari si coborari line.
De pe acest varf vedeam ca de aici incolo ne asteapta distractia. Langa noi se intindea o padure de jnepeni, se zareau cateva saritori si un relief foarte accidentat. Nu ne vine sa o luam prea repede din loc, asa ca pe varf am stat sa mancam cate ceva, sa admiram stolurile de corbi (spre mirarea lui Ciuli care zicea ca nu a mai vazut corbi in stol) si zecile de gargarite care mi se puneau pe maini si picioare. Nu m-am putut abtine sa nu recit cunoscuta poezioara: "Gargarita/Margarita/Incotr-o oi zbura/Acolo m-oi insura". Cred ca au zburat in toate partile :D.
Dupa pauza de poze si masa, ne-am pus rucsaci in spate si am intrat in "mare"... in marea de jnepeni. Eu am ramas ultimu cascand ochii sa vad sa nu isi piarda careva ceva pe acolo. Am inaintat destul de incet, mergand la un moment dat pe radacini de jnepeni la cativa zeci de centimetrii deasupra solului si facand echilibristica, mai mult sau mai putin reusita. Cu injuraturile de rigoare la adresa nimanui si cu un ochi afectat de o creanga de jneapan am ajuns in sfarsit la stancarie... o adevarata desfatare. Aici incep sa merg mai rapid, indemand-o pe Maria sa faca pasu mai mare. In aceasta zona, marcaju este ceva mai rar si la un moment dat exista si un marcaj mai vechi si unu mai nou (care se intersecteaza dar o iau pe alte poteci). Noi am incercat sa ne tinem de cel nou care parea ca o ia pe poteci ceva mai putin accidentate. Sarim peste cateva stanci, mai ne oprim din cand in cand sa ne regrupam, mai ratacim poteca de cateva ori, dar o regasim repede de fiecare data. Partea cea mai frumoasa a crestei Builei-Vanturaritei se sfarseste la Curmatura Oale, de unde incepem sa coboram si sa o luam spre Schitu Pahomie.
Ajungem pe la ora 20 la Pahomie si ne asezam la o masuta langa o frumoasa cascada cu apa limpede din care ne umplem si sticlele. Victor, scoate din rucscac deliciul acestei zile: o cutie de compot de ananas pe care o carase pe toata creasta si de care uitase ca vroia sa o manance pe Vf. Vanturarita. Acest compot mi-a amintit de cel baut la refugiul Spirla vara trecuta dupa o zi de umblat prin Piatra Craiului.
De la Schitul Pahomie la Schitul Patrunsa este un drum forestier pe care credeam ca il parcurgem repede, dar intunericul care se lasase(de fapt lipsa a vreo doua frontale), santurile cu noroi facute de tractoare, oboseala acumulata de toti si unele dureri de picioare ne-au facut sa inaintam ceva mai incet.
Am ajuns inapoi la corturi/masini dupa aproximativ 13 ore de mers, toti intregi si incantati de traseul facut. Dupa supele, piureul si alte E-uri facute la primus si traditionalul ceai ne-am bagat in cort, respectiv masina. Maria s-a dus la culcare cu gandul ca a doua zi sa se trezeasca la 6 si sa se duca in Barbatesti sa vada Formula 1. Pentru asta a insarcinat-o pe Dana sa o trezeasca :). Dupa ce m-am bagat in cort, in mod inexplicabil, nu mi-era somn ci aveam chef de stat si uitat la stele, dar negasind amatori m-am uitat doar la peretele cortului si-mi proiectam in minte imagini cu creste, pajisti alpine, lacuri si cerul albastru...
A doua zi, asa cum zisese Ciuli, ceasul trebuia sa sune la ora 8. M-am trezit cu vreo 15 minute inainte sa sune ceasul. Ii mai las sa doarma, dar la 8 incepe sa faca galagie alarma. Ies din cort si incerc sa ii trezesc. Ma aleg doar cu "amenintari" de la Anita. Pana la urma reusesc sa ii trezesc pe Lucian si Claudia, care dupa vreo juma de ora de intins ies din cort. Ne amintim de Maria si ne gandim ca ar trebui sa se intoarca din Barbatesti, dar... Victor ii vede masina la locul ei. Alerg cu Lucian pana la masina si le vedem pe cele doua "frumoase adormite". Aplicam acelasi procedeu de trezire ca si cu o dimineata inainte: hatanam masina. Dupa ce ne asiguram ca s-au trezit "destul de bine" - mai ales Maria, ca Dana parea mai treaza - ne intoarcem la corturi si incepem sa scoatem mancarea. Dupa vreo doua ore de mancat, strans corturi, refacut rucsacele ne-am dus la masina si am plecat spre Cheile Cheii unde aveam de gand sa gasim un perete accesibil sa ne cataram pe el. Dupa vreo cateva ore de cautari si strabatut drumuri desfundate (spre disperare Mariei careia ii era teama ca ramane cu Dacia pe acolo) am ajuns la un rau de unde Maria chiar nu mai putea continua cu masina. Eram la 15 minute de Cabana Cheia. O luam pe jos de acolo si ajungem rapid la cabana. Aici destul de multa lume si atmosfera frumoasa. Intrebam un nene daca stie unde sunt peretii de catarat si ne arata o poteca si zice sa mergem 5-10 minute pe acolo. Ii gasim intr-adevar, dar ne uitam la ceas si vedem ca este deja 15. Nu mai aveam timp sa punem echipamentu si sa urcam toti un perete. Pe deasupra n-am vazut decat pereti cu dificultate de la 3A in sus. Am gasit pana la urma un mic perete (de vreo 10 metri) pe care am invatat sa folosim grigri-ul, ne-am dat fiecare (cu exceptia Ritei si a Mihaelei) de vreo 2-3 ori, ne-am strans lucrurile si ne-am intors la masina, pornind apoi spre Bucuresti.
Pe Dealul Negru am facut un popas de o ciorba de vacuta si/sau mici si am aflat cu surpindere ca la "micii cu paine si mustar" nu se aduce paine implicit (trebuie sa ceri) dar se aduc chifle (care nu este acelasi lucru cu painea) la ciorba (fara sa ceri, dar care costa 50 de bani bucata).
Dupa o tura superba in niste munti necunoscuti pentru noi, foarte salbatici si destul de putin popularizati (ceea ce, din punctul meu de vedere e bine, aceasta dandu-le o parte din farmec) am ajuns in Bucuresti pe la 12 noapte si ne-am indreptat fiecare spre casele noastre.