Clubul Nostru - Club montan turistic

de Pico

Pentru a ajunge la capatul Vaii Badenilor de unde intentionam sa atacam Leaota am apelat la firma Atyc din Targoviste. Domnul care a raspuns la numarul de Vodafone 0722 288 951, m-a asigurat verbal ca la ora 8 in za morning a zilei de Sambata 31 Martie, un microbuz ne va aduna intr-insul pentru a ne debarca ceva mai sus de cantonul Fagetel, acolo unde cerea clientul ca doar clientul e stapanul nostru, nu-i asa? Si la arginti s-a aratat modest: numai 8 roni per persoana. Simpatic, este?

Pozele din Leaota

Fara alcool!
Fara mancare la conserva!
Fara echipament in plus!
Hidratati-va bine, mancati sanatos dar nu mult si faceti miscare suplimentara!
Cam asa a inceput pregatirea CN-ului pentru traversarea Leaotei si a Bucegilor.
Nu era pentru prima data cand faceam aceasta traversare, nici pentru mine si nici pentru o parte din grup. Era prima data cand incercam sa o facem in numai doua zile. Un traseu lung, sinuos, nelipsit de surprise, potrivit unui grup de maxim patru oameni bine antrenati.
Pe langa minusurile pe care le aveam, noi cei 10 care am purces la drum eram bine montati impotriva tuturor stihiilor lumii, manati de jarul de sub talpile noastre bine odihnite si dormice de duca, manati de increderea de otel ce o purtam in suflet, incredere in vointa, in vitalitatea si in norocul nostru la baza caruia statea inconstienta.
Inconstienta colectiva.
Ei, inconstienti pentru ca s-au bazat pe mine; eu inconstient pentru ca desi luasem teapa de la o companie de transport chiar la ultima noastra expeditie (vezi [url=http://www.clubulnostru.org/modules/news/article.php?storyid=25]RT Iezer[/url]) acum ma bazam pe o alta companie de transport, de data aceasta din Targoviste, fara de care, succesul incercarii noastre era compromis. Tot eu inconstient pentru ca desi era vorba de Leaota, un masiv care m-a pacalit de fiecare data, atat pe mine cat si de toti cunoscutii mei care l-au strabatut, eram convins ca poate fi pacalit in numai o singura zi, aceeasi zi in care se pleca din Bucuresti. Iar inconstient pentru ca vremea nu ne-a fost favorabila, stare de fapt cunoscuta inca inainte de a pleca de acasa.

Probabil domnul de la Atyc este inrudit cu nasul de pe personalul de Tirgoviste de la 05:50.
Asa am avut impresia cand l-am intalnit pe cel mai modest si respectuos reprezentant al cailor ferate romane. Ba a avut si tupeul sa ne ureze "distractie placuta dar cu cap". Drept urmare, Raul si Ciuli umbriti de regret si-au exprimat parerea de rau ca nu am tinut cont de bunavointa nasului si nu i-am dat mai putin cu 0,5 ba chiar cu un ron. Daca nimeream peste un intimidant tigan cu ceafa de porc care ne storcea sanatos punga, nu se mai sesiza nimeni, ba chiar respiram usurati ca am scapat din ghearele cerberului.
In fosta capitala a Valahiei din vremea tepelor si a ultimilor cavaleri bravi am avut timp sa admiram o Octavia noua care tracta un microbus vechi, un garaj pe care sta scris negru pe alb "nu parcati, fiti oameni", un Viper rosu parcat vis-a-vis de o vila grandissima atacata de o cocioaba cu geamurile sparte sau inlocuite de cartoane, gardul daramat, chirpici putred si multe toale jerpelite dar aprins colorate si uitate la uscat. Mai vizibil decat toate acestea la un loc ne-am minunat de arhitectura toscana a zgarie ceturilor autohtoni a caror inclinatie fac de rusine vestitul turn din Pisa. De toate acestea ne-am permis sa ne informam cu ochii nu pentru ca nu am gasit autogara Mondotrans imediat ce am sarit din tren ci pentru ca troaca noastra programata pentru ora 8 pleca de fapt la 9 si un sfert. Nu ne-am suparat pentru ca si clientii sunt oameni iar oamenii pot fi pacaliti. De acord cu acest fapt a fost si soferul microbuzului care ne-a varsat cu vreo 5 kilometri mai jos de capatul vaii pe motiv ca nu a inteles unde sa ne lase si ca oricum, nu vrea sa piarda cursa de la 10.30.
Eram in intarziere cu doua ore daca socotim si bucata de forestier ce trebuia strabatuta cu piciorul.
Am cerut ceva informatii suplimentare legate de starea traseului, timpul si conditiile de mers, etc. de la niste tapinari de pe marginea drumului forestier. La fel ca mai toti cunoscatorii intalniti pe munte si intrebati de-a lungul vietii mele, despre traseu, si acestia au incercat sa ne descurajeze avertizandu-ne de starea proasta a drumului pe care nici o masina nu-l poate strabate (noi eram pe jos, ce Dumnezeu!), de lungimea traseului iar unul a incercat sa glumeasca pe seama noastra amintind de niste animale mari cu blana.
Facand o mica sedinta si o cercetare a hartii am ales sa continuam drumul forestier ce urca in creasta in defavoarea potecii marcate cu punct albastru care ne-ar fi scos sub varful Leaotei.
Pana am dat de primele petice de zapada, la peste 1600 de metrii altitudine, am mers rasfirati, dar repede pe drumul ce serpuia in panta lina prin paduri despadurite. In dreptul primului petic de omat, a trebuit sa ne oprim si sa-i asteptam, ba chiar sa ne si intoarcem, Raul si cu mine, dupa Alex si Sever care nu mai apareau si nici nu respundeau la fluierat, ceea ce ne-a ingrijorat. Din acel moment am intrat in monom si am pastrat contactul vizual unii cu altii cu exceptia mea care trageam tare in continuare sperand ca si ceilalti ma vor urma la fel, ceea ce s-a si intamplat.
Pana in saua Tancava unde drumul forestier intra pe linia de creasta, nu am intampinat cine stie ce dificultati, zapada fiind mica iar aproape de creasta chiar inghetata.
Vremea era urata, totul parea intunecat, pe alocuri fulguia, numai vantul, bafta noastra, nu prea avea putere sa sufle.
In sa am luat a doua pauza mai lunga in care ne-am permis care un sandwich care o ciocolata sau o stafida si am analizat putin situatia. Era ora 13.30. Pe Floriana o deranja serios un genunchi. Raul se simtea lesinat; parca nici Ciuli nu era chiar ok si a un pic de oboseala miroseam si eu.
De langa cei 2133 de metri ai Leaotei aveam sa facem dreapta si sa coboram fata estica a muntelui Sutila, in valea Brateiului de unde , parasind masivul Leaota urcam plaiul lui Lucacila. Apoi mai aveam de strabatut catre nord 5 kilometri din creasta vestica a Bucegiului, pana la refugiul din Saua Strunga. Din Saua Strunga, Duminica dimineata vroiam sa plecam spre Omu urmand marcajul banda rosie, iar de la Omu vroiam sa coboram pe Valea Cerbului daca era posibil.
Daca am fi ales traseul clasic, cel din stanga varfului, cel care trece prin Curmatura Fiarelor, am fi avut multe sanse sa ne ratacim in cazul in care ne acoperea noaptea ori ceata. Basca cei trei kilometri de munte in plus.
Mai aveam sase ore de lumina. Mi-am amintit de urarea controlorului: "distrati-va cu cap". Asa intentionam dar oare am urmat sfatul?
Decisi sa atingem varful Rateiului intr-o ora am pus pasul hotarat in poteca, inarmati cu betele de schi si cu pioletii. In scurta vreme ni s-au naruit toate sperantele. Drumul forestier ce domina linia de creasta era acoperit de o zapada cand apoasa si foarte densa ceea ce ne ingreuna inaintarea, cand de o zapada inghetata ceea ce ne ingreuna si mai rau inaintarea. In curand am inceput sa traversam zone expuse avalansei si nu stiam de ce sa ne temem mai intai: de o alunecare ce ne-ar fi facut praf pana jos sau de o avalansa ce ne-ar fi facut pulbere tot pana jos.
La inceput am ramas mai in urma pentru a fi de ajutor in cazul in care aluneca vreunul. Apoi am pornit iar primul si ne-am rasfirat in zonele de avalansa pastrand monomul cu o distanta de 15 metri intre noi. Obosit fiind si pe Ciuli vazandu-l la fel, i-am invitat pe voinicii Alex si Sever in frunte cu uriasul grupului, Ion, s-o porneasca in fata pentru a sparge si a facilita poteca dar nu am reusit sa-i fac sa inteleaga pe unde credeam ca e mai bine sa o ia asa ca am renuntat la idee.
De pe varf cobora ceata. Trecusera doua ore de plecaseram din sa iar noi tot inaintem greu catre varful Rateiului. Raul a ramas mult in urma sa-si puna coltarii, exact in locul unde gheata s-a inmuiat. M-am amuzat pana in momentul in care am observat ca tembelul in loc sa mearga pe urmele noastre, a luat-o in sus, spre varf. Nici ceilalti nu ii intelegeau intentia. Daca o facea pentru peisaj ori pentru palmares, nu am priceput nici unul. Am incercat sa-l prindem prin statie fara succes. Foarte aproape de varful Rateiului ne-am oprit pentru ca nu stiam exact pe unde sa o luam. Singura busola a grupului se afla la Raul. Harta, nu o mai gaseam. Am desenat o harta pe zapada. O mai desenasem o data acasa, pe hartie asa ca mi-am amintit-o destul de bine. M-am consultat cu Ciuli si am luat-o catre est (probabil). Cum ne-am pornit ne-a contactat Raul care ajunsese pe varf si care ne-a comunicat prin statie ca fix in fata noastra, pe varful Rateiul se afla un alt grup. N-am avut timp sa ne indoim de cele spuse de rebelul grupului ca imediat a aparut un tip, apoi un fel de huski urmat de un alt tip si o tipa. In comparatie cu noi, ei erau mult mai bine echipati.
Ne-am bucurat si minunat de intalnire si unii si ceilalti. Ei veneau dinspre valea Brateiului si erau in drum spre Saua Bucsa unde era prea putin probabil ca vor ajunge pe lumina. Erau pregatiti pentru dormit in cort.
Ne-am urat binete si ne-am despartit cu moralul ceva mai ridicat.
De pe varf, unde Ciuli i-a acordat lui Raul care ne ajunsese, premiiul pentru tampenie, in loc sa o luam pe urmele temerarilor montaniarzi, catre sud-est pana la stana de pe plaiul Rateiului, apoi catre est pe marcajul cruce rosie pana la cabana Bratei, am tinut spinarea muntelui Sutila, direct catre nord-est si tot catre nord-est trebuia sa tinem prin padure pana coboram toti cei 600 de metri altitudine pana in valea Brateiului.
Tot pe varf s-a risipit si ceata si vedeam prea bine ce directie aveam de urmat. La fel de bine vedeam poptcoava Iezerului, creasta de balaur a Craiului, dintii de crocodil a crestei vestice a Bucegiului si toate plaiurile mioritice ale Leaotei. In sfarsit vedeam pentru ce ne-am intors in Leaota. Pozele s-au facut din mers. Stateam tare prost cu timpul. Nu ne indoiam ca ne va prinde intunericul pe traseu. Desi am intrat in padure cu mers de mars nu de muntoman, ceasul arata ora sase. Si in padure...
Ei bine, in padure am avut parte de aventura turei noastre. Singurele poze care ar fi meritat sa fie facute in aceasta aventura a clubului nostru, aici ar fi trebui facute. Aparatele, sase la numar, au ramas toate in teaca.
Unul din motivele pentru care am ales aceasta varianta si nu cea a traseului marcat este acela ca de la stana Ratei, traseul balaureste printr-o padure culcata la pamant, in parte de furtuni, in parte de drujbele exploatarii forestiere. Si am fi pierdut timp pretios trecand mereu peste busteni si craci ori pe sub ele. In plus ne-am fi abatut catre sud vreo 3 kilometri.
Ne-am ferit de dracu si am dat de restul familiei. Imaginati-va o jungla a carei iarba deasa s-a transformat intr-o padure de conifere la fel de deasa. Pentru aroma adaugati ca ingredient o panta inclinata de 70-75 de grade iar ca desert portiuni de gheata. Pe ici pe acolo, pe sub zapada erau destule trunchiuri si craci care sa ne dea de-a berbeleacul. Peste acestea am trecut sau am sarit folosindu-ma mai mult de instinct.
Am patruns in padure cu destoinicia pescarusului care se infinge cu ghearele in apa pentru a prinde pestele. Dar in loc de peste prindeam craci in fata si in dinti. Ceilalti m-au urmat la fel. Cu pioletul incercam sa tai cat de cat o poteca in ramurisul des. Prima cazatura m-a surprins atat de tare incat nu m-am gandit macar o clipa ca as putea folosi cumva pioletul. M-am oprit 5 metri mai jos, nu pentru ca s-a terminat gheata ci pentru ca m-am izbit de trunchiurile de brazi. Mi-am avertizat camarazii si am continuat traseul. Eram urmat indeaproape de Cristina, Ana si Ion. Urmau o idee mai sus Alex cu Sever, Floriana si Ciulache. Maria pazita de Raul forma coada turmei.
Am gasit o retrtagere de circa patru metri latime si-am crezut ca s-a terminat calvarul Mariei. Dar acesta abia incepuse pentru ca acest mic horn s-a terminat la fel de brusc cum a inceput iar padurea a devenit mai deasa, mai abrupta mai inghetata. Am cazut iar, imediat ce am dat de o portiune mare de gheata. M-am infipt cu picioarele intr-un copac, 6-7 metri mai jos. Sever m-a imitat intocmai. Ana si Ionut au ocolit zona. Am mai apucat sa o vad pe Cristina alunecand in acelasi loc si pe Raul sarind sa o opreasca. Alex a luat si el o tranta zdravana si s-a infipt cu ochii intr-o craca ascutita de molid. A avut ochelarii de soare care i-au protejat ochiul. S-a plans ca ochelarii erau noi. Or fi fost ochii vechi dar parca inca nu se pot inlocui.
Mai departe nu am vazut ce s-a intamplat. Placandu-mi istoria si tinand cont de ea, am trecut mai usor peste celelalte zone cu gheata fara sa mai cad, ba folosind pioletul ba ocolind zonele acoperite. Am continuat sa tai cu pioletul cracile fara sa mai privesc in spate sa vad daca ceilalti ma urmeaza. Ba chiar am inceput sa nu mai ocolesc zonele foarte dificile fara sa ma mai gandesc daca ceilalti ma urmeaza ori ba. Un alt gand nu-mi dadea pace: traversarea raului. Ne apropiam de acesta din ce in ce mai tare pe masura ce coboram pe fundul vaii. Drumul forestier se afla bineinteles de partea cealalta a raului. Ma intrebam daca padurea se termina cu o plaja sau se pravale abrupt in rau. Stiam cu siguranta ca am sa aflu. Duduitul apei ce spala pietrele mi-o confirma din ce in ce mai tare. In spatele meu, doar Pispirica si Ionut se mai vedeau. Pe ceilalti nici macar nu-i mai auzeam desi Maria cea pudica si sfioasa blestema mai tare si mai mult decat se injura in bodega de tabla din fata Apacai. Eu compuneam subiectul cand ii lipsea. Am auzit-o in schimb pe Ana surghiunind pe motiv ca a scapat bidonul de apa care a pornit de-a dura la vale. I-am recuperat sticluta dupa care am alunecat in viteza peste cei 30 de metri ce ma mai desparteau de rau.
Am avut bafta.
Era o plaja cu prundis si nisip.
Pod lipsa.
Soarele apunea.
Am lasat rucsacul si am purces in aval. M-am folosit de tot ce mi-a blocat calea pentru a ma deplasa. Fara rucsac, pluteam (si nu fumasem nimic). Plaja se intrerupea brusc pentru a aparea la fel de brusc cinci sau zece sau mai multi metri in fata. Craci, bolovani, cataroaie, trunchiuri, pietricele, copaci, smocuri de ioarba, pietre in apa, toate erau acolo pentru a ma ajuta sa inaintez. La intoarcere aveam sa merg ceva mai atent si mai incet pentru a gasi o cale facila pentru toata lumea.
Dupa mai bine de un kilometru am gasit singurul loc prin care puteam trece si-l puteam trece numai daca ajustam „vadul” cu o barna pe care o vazusem 100 de metri mai sus, daca intindeam o cordelina si daca le convingeam pe fete sa sara de pe un bolovan pe altul pana treceu dincolo. In rest nu am gasit decat doua podete scufundate si multa multa apa.
Facui cale intoarsa nefiind prea incantat de gaselnita mea. Alaturi de rucsacul meu nu se aflau si Raul cu Cristina si cu Maria. Nu ajunsesera inca.
Fara prea mari sperante am incercat si in amonte si dupa numai 100 de metrii am gasit un vad nu tocmai simplu de trecut dar mult mai usor decat cel din aval. Am topait fara dificultate peste cele trei pietre din apa si am trecut de partea cealalta a raului. Am cercetat de acolo terenul mai in amonte dar cat puteam vedea cu ochii nu vedeam nici o posibilitate de a trece raul. Mi-am chemat camarazii si in timp ce Ciuli urmat de Floriana s-au dus sa se convinga cu ochii lor ca nu exista un alt loc, am facut un lant din oameni ca sa trecem rucsacurile peste baltoaca. Am intins si o cordelina de pe un mal pe celalalt ca masura de siguranta. Mai trebuia doar sa devenim convingatori dar nu prea am avut prea multe sanse. Fetele au fost trecute de o urma de panica refuzand sa treaca peste pietrele alunecoase. Raul (care sosise intre timp cu cele doua fete) a intrat in rau pentru a le insufla siguranta si a le ajuta. Ciuli, mai practic, s-a descaltat si a trecut raul urmat de Cristina si Floriana. Ana dupa ce a avut momentul ei de indoiala si a protestat impotriva asigurarilor mele si ale lui Raul, s-a decis intr-un final si a sarit redevenind eroina mea. Maria s-a catarat in spinarea lui Raul. Eu stateam undeva la mijlocul raului pe un bolovan mare pentru asistenta. Cu povara in spate, raul a facut trei pasi nesiguri catre mine. La al patru-lea s-a dezechilibrat si am fost convins ca face dus cu tot cu Maria al carei calvar parea ca nu se mai sfarseste. Am intins in zadar o mana catre ei. Erau prea departe. Cu sfortari de sisif si cu venele gata sa-i crape, omul cu polarul roz, s-a redresat, a mai facut un pas si a ajuns aproape de bolovan. Urmarea a fost hilara. Raul, cu picioarele bocna se caznea sa ramana in echilibru. Maria, cu ghearele infipte bine in gatul carausului si ochii beliti cat pepenii se incapatana sa nu se desprinda de magarusul improvizat.
Loctite sau Moment ar fi scos o reclama za best from za best din faza asta.
Cu fata crispata si cu vocea gatuita (doar era strans de gat, cum altfel?), Raulul i-a sugerat sacului de cartofi in care se transformase Maria noastra, sa puna piciorul pe piatra. In secunda urmatoare a mai avut ceva putere sa traga un urlet de elefant ranit. Micuta bestie pusese talpa bocancului chiar pe mana binefacatorului, aceeasi mana care le sustinea lor echilibrul. Eu faceam eforturi uriase sa nu rad. Daca as fi facut-o, s-ar fi terminat totul. As fi cazut cu tot cu ei in supa. Am tras-o pe eroina noatsra pe bolovan si ancorat cu o mana de ea si cu alta de cordelina am bufnit intr-un ras isteric. Norocul meu ca Maria nu poseda ceva calitati merlinesti ca m-ar fi preschimbat pe loc intr-un vierme ca sa ma poata strivi, atat era de furioasa pe mine.
Am deslegat cordelina si apoi m-am apucat sa strang tot ce lasasera in urma simpaticii mei prieteni: parazapezi, ciorapi, bocanci, pioleti, bete de schi, sticle de apa, caciuli si manusi. Am trecut dincolo si am realizat ca se facuse… intuneric.
Noapte.
Nici vorba sa putem continua traseul nostru. Cu trei ani in urma, dormisem pe aceasta vale, langa cabana Bratei, intr-o magazie plina cu paturi. Am pornit intr-acolo dupa ce am agatat cordelina cu carabiniera alaturi de celelalte accesorii de pe rucsac.
Pe acest drum forestier, zapada a fost inlocuita rapid de noroaie si baltoci. Dupa trei kilometri am ajuns la cabana. Magazia disparuse. Am gasit alta mai mica, incuiata cu un lacat. Ciuli a obtinut de la cabana permisiunea sa spargem lacatul. Magazia aceasta era mai degraba un graj. Mirosul si balega de pe jos ne-o confirma cu varf. Intr-un colt doua paturi. In altul, o masa. Majoritatea eram oripilati. Flor refuza categoric sa doarma inauntru. Ana si cu mine ne faceam probleme pentru sacii de dormit care erau noi nouti si imprumutati pe deasupra. Usor ne-am dat cu totii pe brazda. Pispiricul meu, mai curajos decat mine, m-a pus sa fac curatenie in patul de jos. Ciuli proceda la fel in cel de deasupra. Amintindu-mi si comunicandu-i Florianei vorba lui Darwin (nu supravietuiesc speciile cele mai puternice ci speciile cele mai adaptabile) am trecut peste sila si am pus osul la treaba. Baietii au gasit intr-o rulota muncitoreasca din vecinatate o musama de masa si niste ziare cu care au improvizat un asternut curat cu care au acoperit podeaua imputita. Apoi au varsat peste asternut o cratita cu supa. Din cauza oboselii sau a insuccesului expeditiei noastre ori poate a cocioabei in care ne aflam (personal am dormit in locuri mult mai jalnice), mai toti erau irascibili (mai putin fetele, mai cerebrale, mai stapane pe sine). Cristina facea mereu glume si spunea aiuireli de nu puteam manca de ras. Pana la urma cu ajutorul mancarii calde si a berii reci luate de la cabana, s-au dat cu totii pe brazda lasand garda jos si redevenind prietenii care au plecat de acasa intr-o aventura.
Mirosul balegarului s-a dovedit a fi un bun anestezic pentru ca nimeni nu s-a plans de insomnie peste noapte. Ba chiar s-a dormit bine si mult. Numai Alex a suferit un pic de frig, spre dimineata.
As fi vrut sa ne trezim pe la sase ca sa ne putem continua traseul propus initial. Abea la sapte am reusit sa fac ochi. I-am spus Anei ca ar trebui sa ne sculam. Fluor si Ciuli miscau si ei. Apoi m-am intors pe partea cealalta ca sa imi continui visul. La opt m-am ridicat in capul oaselor si am spus pe un ton tare neconvingator:
„Hai copii, trezirea”
Ori nu m-a auzit nimeni ori m-au ignorat cu totii. Si intr-un caz si in celalt mie mi-a convenit si m-am realaturat pispirelului meu inainte sa-i treaca vreunuia prin cap sa se scoale.
Pe la 10 m-a trecut iar un gand de trezire asa ca la 11 eram cu totii in picioare.
Soarele ne facea cu ochiul; un cocos cucurigea cocosind trei gaini; riul constientiza prezentul; cafeaua umplea canile si sufletele.
Am propus sa urca in Scropoasa si de acolo, prin cheile Orzei sa luam banda rulanta in picioare pana in Moroieni. Ciuli n-a fost de acord cu ocolul acesta asa ca am optat pentru continuarea drumului forestier, apoi a soselei prin cheile Rateiului iar cand dadeam de banda rulanta sa ne cataram pe ea si drum bun pana in Moroieni.
Maria, la fel de dezamagita ca si ceilalti m-a intrebat:
- Pai nu mai mergem in Saua Strunga? Nu mai ajungem la Omu? Nu mai coboram pe Valea Cerbului?
Inspirat, i-am raspuns:
- Pacaleala de 1 Aprilie.
Drumul, tunelul, drum, banda transportoare, drum, masini, bere, masini, autostop, Sinaia, sageata, Bucuresti.
In Sinaia am observat ca imi lipseste cordelina de 20 de metri, caraba si inca o cordelina de doi metri. Le pierdusem in seara precedenta undeva intre locul in care am traversat raul si grajdul-refugiu.
In Iezer, Mircica si-a pierdut telefonul chiar pe varful Iezerul Mare. O saptamana mai tarziu, un tip din Campulung pe nume Marius i-a gasit telefonul inca in stare de functionare (reclama nokia) si prin prietena sa, Iulia l-a contactat pe Mircea si i-a restituit telefonul.
Fac apel la toti Mariusii si la toate Iuliile care urca pe munte, in cazul in care gasiti o cordelina gri legata cu o carabiniera argintie de o alta cordelina rosie, nu cautati agenda telefonica a cordelinei si nici tastatura carabinei.
Contactati [url=http://www.clubulnostru.org]Clubul Nostru[/url].
Va multumesc!