RT Iezer (3 - 4 Martie 2007)
de Pico
Nasica de pe Sageata e cum s-ar zice, beton. Inalta, bruneta, genul secretara de la relatii cu publicul, ne ia fara comentarii de prisos iar la urma ne multumeste si ne invita sa nu o ocolim. O cheama Ana.
E punctual pitesteanul care vine sa ne culeaga din fata garii. Din lipsa de masina era cat pe ce sa amanam sau chiar sa contramandam aceasta tura. Am cautat si rascautat o varianta sigura si ieftina de deplasare din Campulung la Voina. Stiam si toti cei intrebati stiau ca exista in gara din Campulung rechini care asteapta turisti pe care-i transporta in Voina, contra unei sume exacte de 10 pana la 20 roni. Tinta noastra era refugiul Iezer unde doream sa ramanem peste noapte asa ca nu ne puteam permite sa mergem pe principiul „ne-om descurca noi” sau „gasim noi ceva”. Bafta noastra s-a numit Maria care, motivata serios de dorinta de a merge si constiincioasa cum o stim, a despicat piatra in sase si a gasit o companie de transport de persoane care pentru numai 10 ron de persoana ne-a asigurat transportul din Pitesti pana in Voina. Numarul de telefon al firmei de transport respective este 0740293366
Drumului de pe marginea lacului de acumulare Rausor nu iar strica o reparatie serioasa dar este practicabil chiar si pentru troace cu garda joasa. Dupa ce ne-am asigurat ca soferul microbusului a inteles ca a doua zi trebuie sa vina la ora 17 sa ne recupereze din Voina pentru a prinde Sageata care pleaca din Pitesti spre Bucuresti la 19 si 14, ne echipam, mancam si atacam drumul forestier marcat cu banda rosie. La 950 metri altitudine unde-si strange Voina vizitatorii, zapada lipseste cu desavarsire. Nu si noroiul.
Ne mocirlim cu simt de raspundere pret de o jumatate de ora, cam pana in momentul in care parasim drumul forestier in favoarea padurii. Avem un soare pe fundal perfect albastru deasupra padurii dar nu ne putem lauda cu ceva temperaturi pozitive. Ne incingem destul de repede datorita urcusului si a rucsacurilor. Pastram un monom perfect exceptand exceptiile la care ma asteptam (ma pricep la butade). Viteza de deplasare e foarte buna. In ritmul acesta am putea respecta timpul indicat pe harta. Dar sa nu anticipam; e abea 11 si in ciuda nesomnului avem o stare de spirit potrivita tineretii si placerii de a strabate iar impreuna un traseu dificil, lung si spectaculos.
De la cabana Voina spre refugiul Iezer pleaca trei trasee. Cel din stanga, marcat cu banda rosie, iese repede din padure urcand plaiul Vacarea. La Crucea Ateneului, coteste dreapta urmand punctul albastru care in 20 de minute te scoate la refugiul de langa lac. Timp total: 4,5 – 5 ore. Traseul din mijloc, numit si traseul Jepi, pleaca pe punct albastru urmand drumul forestier spre Batrana. Dupa trei kilometrii, paraseste drumul si intra in padure pe care o insoteste pana aproape de refugiu. Acest traseu poate fi parcurs in numai 4 ore de la plecarea din Voina dar, multumita copacilor doborati care blocheaza traseul pe doua treimi din lungimea sa, deplasarea este tare anevoioasa si enervanta. Ultima parte a traseului trece printr-o zona stancoasa si nu prea este recomandat la coborare mai ales daca este gheata. Cel de al treilea traseu, cel din dreapta, paraseste punctul albastru continuand drumul forestier cale de inca un kilometru. Acesta este cel mai lung dintre cele trei si este marcat cu cruce albastra.
Au trecut 45 de minute de la plecare si iesim din padure intr-o poiana. Aici luam iar in picioare drumul forestier. De data aceasta ne afundam bocancii in zapada iar parazapezile incep sa-si recapete culoarea initiala dupa ce s-au bucurat de baile de namol involuntare. Aici pierdem marcajul dar nu ne lasam pacaliti de drumul forestier care tine stanga ci continuam pieptis, inainte. Pana ajungem iar in padure intampinam ceva dificultati datorate bustenilor daramati. Marcajul lipseste cu desavarsire multumita exploatarii forestiere care a avut grija sa nu lase nimic in picioare. Tin minte ca in poaiana Vladusca (cunoscuta si ca La Table) din Piatra Craiului, muncitorii de la exploatare, sau poate padurarii, sau poate salvamontii, sau poate nu conteaza, au avut grija ca in urma defrisarii sa lase din loc in loc tarusi vopsiti cu galben pentru a se putea orienta turistii. Aici, nici vorba de asa ceva. Ignorare totala.
[pagebreak]
Parasim repejor si aceasta bucatica de padure si ne aflam la stana de pe plaiul Vacarea. O potaie jigarira cu haina maronie cu picatele negre de care nu sunt sigur daca sunt de la jeg sau pentru ca asa a fost pictata de natura, ii da tarcoale lui Ciuli de ceva vreme. Aparatele de fotografiat ies din teaca impreuna cu ciocolatele, curmalele sau smochinele pe care le savuram 10 minute cat am mas la stana. Leaota spre est-sud-este cu al ei varf de 2133 m se delimiteaza bine conturat de abrupturile Bucegilor ce-i aflam la est de coama Papusii. Mai spre nord-est, creasta sudica a Craiului n-i se infatiseaza agresiva pentru unii, impresionanta si plina de amintiri pentru altii. Fagarasul o sa-l putem vedea abea maine dupa ce vom trece de varful Rosu.
Continuam catre vest prin zapada nu prea inalta, dar pe care trebuie sa o spargem, motiv pentru care ritmul de deplasare scade. Ca sa nu obosesc prea tare fac schimb cu Mircica la taiat poteca. Are multa bunavointa dar din lipsa de experienta nu vede vechile urme, putin vizibile ce-i drept, dar folositoare; asa ca prefer sa-l tin in spatele meu sa ma ajute la adancit urmele pentru cei care-l urmeaza. Pana la urma, vine Ciuli in fata care e dornic sa vada ce pot face noii sai bocanci tehnici. Catelul botezat Corin pentru prietenia afisata pentru Ciuli, desi nu a primit nimic de la noi cat am stat la stana, nu renunta si ne intovaraseste. Observ ca merge numai atunci cand merge si Ana si nu se deslipeste de ea de cate ori se opreste ori schimba directia de mers. Nu stiam aceasta capacitate de comunicare a pispirelului meu.
Stalpii de marcaj nu lipsesc de pe traseu dar in conditii meteo nefavorabile deplasarea nu ar mai fi atat de usoara. Deocamdata, mentinerea traseului de coama ajunge ca orientare.
Dupa varful Vacarea, traseul continua pe curbe de nivel ceea ce face ascensiunea facila si pentru turisti fara conditie fizica buna. Aici insa, mentinerea directiei nord-vest ar fi foarte dificila daca nu chiar imposibila turistilor neexperimentati in conditii de ceata ori furtuna. Dupa varful Taratoasa pe care-l depasim prin stanga acestuia, din creasta principala incep sa se desprinda mai multe coame iar stalpii de marcaj sunt parca tot mai rari. Pe o vreme superba ca aceasta nu-i vorba de ratacire sau balaurire fara directie dar, ma repet, pe ceata ori furtuna e total contraindicata o pantofareala pe aici. Unde lipsesc stalpii, banda rosie se ascunde sub zapada asa ca pentru cei neechipati corespunzator si neexperimentati, recomand traseul Voina – Cuca pe marcaj banda si triunghi albastru.
Schimbam iar directia cu alte cateva grade in favoarea nordului. Vremea incepe sa se strice. Bate vantul dinspre nord si niste nori razleti prind a lega prietenie intre ei deasupra caciulilor noastre. Suntem 13 oameni, mai mult sau mai putin membrii ai Clubului Nostru. In cabana Voina am privit cu totii admirativ un poster in care n-i se infatisa un monom de vreo 40 de oameni. Fotografia are cel putin 15 ani vechime. Am constatat asta datorita echipamentului. Pentru un montaniard ceva mai tanar care nu a cunoscut placerea pe care ti-o imprima o ranita militara fix in sira spinarii dupa ce-ti lasa urme adanci pe umeri de la bretelele din piele, ori nu a apucat vremea in care se urca in dublari grei de patru kile bucata sau iti rodeai picioarele in negrii bocanci militari cu caramb inalt peste care se tragea o jambiera, ei bine, pentru muntomanul care s-a nascut in goretex, polar si cordura, grupul din poster pare o adunatura de liceeni iesiti la picnic cu profa de geografie.
Ajungem la refugiul Iezer dupa 6 ore si ceva de mers. Afara de zapada pe care am fost nevoiti sa o spargem, oboseala datorata nesomnului si foamea care ne-a razbit dupa ce am ocolit tot prin stanga Piscul Catunului au facut sa diminuam viteza de deplasare. In apropiere de Crucea Ateneului am rupt monomul. Am mentinut contactul vizual cu tot grupul dar am ramas mult in spate. Grama se simtea foarte rau si a mers din ce in ce mai greu. Chiar mi-am pus problema daca nu ar fi cazul sa-i iau rucsacul, dar nu ranita era problema lui (care de altfel nu atarna prea greu) ci durerile de spate pe care le acuza. Nici Pispirica al meu nu era tocmai ok iar mie, foamea imi tragea pioleti in stomac. La refugiu ne putem aproviziona cu apa nefiind nevoiti sa spargem gheata.
[pagebreak]
Refugiul Iezer situat alaturi de lacul Iezer intr-o caldare de la baza Varfului Rosu la altitudinea de 1863 de metri, este solid cladit impartit in trei incaperi. In stanga este camera rezervata salvamontului, incuiata cu un lacat. Aici sunt adusi si ingrijiti turistii raniti recuperati de salvamonti pana cand sunt luati de un elicopter. Incaperea din mijloc este un fel de living dotat ca si celelalte incaperi cu soba si o masuta. Este un bun loc pentru fumat (aviz doritorilor) cand in camera din dreapta se afla nefumatori. Cea de a treia incapere, dotata cu priciuri facute din chenare prefabricate din platbanda, umplute cu gratare din acelasi material, poate adaposti si 20 de oameni. Sobele sunt oarecum inutile, primii jnepeni (ocrotiti de lege) care pot fi arsi dupa ce s-au uscat fiind la doua sute de metrii mai jos. Sunt utile pe post de pubela. Un foarte bun combustibil constituie sau mai corect spus au constituit foliile din cauciuc gros (bada transportoare) ce acopereau gratarele pe care altminteri, a dormi pe ele este de domeniul masochismului. Cu aceasta ocazie, insist sa multumesc din toata puterea sufletului meu celor care s-au incalzit facand focul din aceste folii atat de necesare dormitului. De asemenea, multumesc mamelor ingeniosilor urmasi ai lui Nero si mai ales vecinilor care au contribuit miseleste la procrearea acestor naparci.
Dumnezeu sa-i ierte!
Altcineva nu cred ca o s-o faca.
Cu cele doua primusuri carate transformam micul nostru camin intr-o binemeritata bucatarie. Vifoanele si Roltoanele pateaza repede peretii canilor din tabla. Ceaiurile inghit lingurite de zahar si felii de lamaie. Degete nerabdatoare smulg nodurile pungilor cu carpe curate si a sacosilor cu bunatati comestibile. Tragem cu ochiul la punga camarazilor incercand sa descoperim ce ne trebuie sau la ce am putea pofti. Un Grama inspirat ne trage o ocheada cu un gat de votca. Cu o aspirina si un diclofenac i-a revenit bunadispozitie iar maine va fi numai bun de traseu. Catelul Corin si-a primit rasplata pentru rabdarea ce a avut-o cu noi de-alungul traseului. El va dormi in holul de la intrare langa masa unde ne depozitam pungile cu mancare. Inainte sa mananc imi provoc fiori si suspine cu doua servetele umede care ma usureaza de un kil de sare adunata pe corp.
Am iesit din refugiu inainte sa ma culc. Trozneste usa de fier a adapostului de la ger. Vantul s-a pus temeinic pe suflat iar orizontul devine tot mai incarcat de nori atat pe verticala cat si pe orizontala. Ma incearca o urma de speranta in van. Stiu de la prognoza meteo pentru weekend ca maine vom avea de indurat de pe urma capriciilor climaterice. In hol, Corin doarme colac langa unul dintre picioarele mesei pe care sta imprastiata mancarea noastra. S-ar putea urca pe masa ca sa mai fure cate ceva dar e un animal pe cat de bland, pe atat de cuminte.
Primusurile vor arde toata noapte pentru a mentine in refugiu o temperatura suportabila. Hotaram ca cei cu saci de dormit nepotriviti temperaturilor extreme sa doarma sus unde va fi ceva mai cald. Totusi, pe Andra nu a incalzit-o nici macar ideea ca are un sac pentru -10 extrem si a dardait si blestemat mai toata noaptea. Cei care au fost inspirati sa se combine la somn au avut ceva mai putin de indurat.
La 5 dimineata am dat aprinderea. Cineva (Cristina) tot s-a gasit sa puna ceasul sa sune cu un sfert de ora mai devreme ceea ce ma scos din pepeni. Mereu tre'sa se afle unul cu sindromul Tarzanel, care in Fagaras, 10 zile incheiate si-a setat mereu ceasul cu un sfert de ora inaintea alarmei mele desi nu a intentionat niciodata sa se trezeasca inainte de ora stabilita. Nici eu, de altfel, dar mai dormi dupa ce suna alarma daca mai esti convins ca o poti face.
Nu prea ne-am grabit la facutul rucsacurilor, dejunat si curatenie. Vremea execrabila de afara ne tine prizonieri in refugiu si abea pe la sapte decidem sa ne rupem catusele. Pare extrem de suparat Iezerul pentru ca am profitat ieri de vremea excelenta ca sa-l urcam.
Intentionam sa ne intoarcem la Crucea Ateneului de unde cotim la drepta cautand sa urmam banda rosie care marcheaza linia de creasta pana pe Papusa si mai departe pana in Voina.
[pagebreak]
Nu ne trebuie prea mult ca sa ne intoarcem in creasta. Somnul, cafeaua, pastilele si mancarea de dimineata isi fac simtite eficienta. Furtuna care parca se inteteste isi joaca bine rolul si ne mana abitir. Nu pot tine ochelarii pe nas pentru ca se aburesc instant ca nesul si-mi blocheaza total vederea asa ca incasez din timp in timp ace de zapada direct in retina ceea ce imi da un fel de dorinta de a urla si a musca din ceva (ori cineva! Doritori?). In plus, cateodata cand intorc capul sa vad cum se misca oamenii primesc in obraz sficuirea usturatoare a unei simpatice chingi de la breteaua stanga a rucsacului. Aceeasi bucurie o are si Ana. Alteori depun eforturi serioase sa strapung vantul ce-si schimba constant directia si viteza. Prietenii mei se bucura la fel de des ca si mine de atingerea afectuoasa a vantului. Sunt multumit de faptul ca zapada este mica si spargerea potecii e o chestiune de rutina.
Dupa Crucea Ateneului schimbam tot mai mult directia de mers pana ajungem sa tinem nordul. Pe Iezerul Mare ce masoara 2462 de metri, am dificultati de orientare si ma ajuta Grama care isi aminteste binisor traseul. Ceata in combinatie cu zapada creeaza niste iluzii optice care ma fac sa rad de nervi. Calc cu prudenta bazandu-ma mai mult pe simt si pe noroc decat pe vaz. Ma impiedic la tot pasul fara sa-mi dau seama cat de denivelat este terenul.
Imediat dupa varf sta de straja o cruce. Trei muntomani si-au lasat oasele pe aici trasniti fiind in locul acesta. Buhuhu! Poti avea 2 metri, cel mai za best echipament ever, IQ de 200, experienta cat 20.
De pomana!
Daca tanti Fortuna face haz de tine si bunul Jupiter te vrea pe gratar, tot ce se alege din existenta ta este un fier in forma de †
Atingem Varful Rosu la 8.30. Nu rezistam mult la 2469 m altitudine. Imi lovesc degetele intre ele pentru ca mi-au intepenit de la frig. Corin, facut colac in zapada pare ca nu mai raspunde la stimuli din cauza frigului. Il scutur de zapada si-l lovesc usor pe tot corpul ca sa-i pun sangele in miscare. Se ridica in cele din urma si o ia la pas pe langa Floriana care priveste toata scena vadit ingrijorata, pregatita sa-l ia in rucsac pe Corin daca ar fi cazul. Pacat ca nu are aceeasi compasiune si pentru oameni.
Cam nehotarati, o luam la vale inspre vf Batrana dar ne e foarte greu sa mentinem traseul. De vreo jumatate de ora nu am mai vazut un stalp de marcaj si nici de aici inainte nu sper prea mult sa vad un altul. Dupa 10 minute de coborare haotica, norii se imprastie ceva mai mult si realizam ca nu mai suntem pe traseu si nici siguri de directia care trebuie urmata nu suntem. Ciuli vrea sa tina creasta din dreapta si sunt convins ca are mai multa dreptate decat Grama care tine nordul adica directia Fagarasului. Fiind multi, in parte neexperimentati, nu ne permitem sa balaurim prea mult. Stim sigur ca daca o luam aiurea e de ajuns sa tinem cat mai mult dreapta si cand ajungem in vreo padure sa tinem cursul primului rau intalnit sau a marcajului forestier care umlpe padurile de pe aici. Si marcajele si paraurile duc toate in aceeasi directie: Voina. Dar astfel, riscam sa dam in vreo stancaraie de care am trece extrem de greu si am pierde multa energie si mult timp. Asa ca luam decizia care concorda mai mult cu ratiunea decat cu orgoliul. Ne intoarcem de unde am venit adica de la refugiu.
N-i se confirma inca o data faptul ca am luat decizia cea mai inteleapta in momentul in care la nici 10 minute de la facut intoarsa de la a noastra cale, Maria da mari semne de oboseala iar Alina depune eforturi foarte mari la mers datorita unui genunchi care nu-i da pace. Nu ne mai oprim pe varf ci imediat dupa el pentru ca nu mai gasim urmele propriilor nostri pasi. In timp ce Grama si Ciuli tin grupul in loc pentru ca nu se hotarasc ce directie ar fi mai buna, caut traseul. Tin mai mult stanga, stiind ca la venire am trecut pe langa abruptul ce da in caldarile de la baza varfului. Astfel, ajung aproape de crucea trasnitilor si atunci ma intorc un pic inapoi pentru ai ghida pe ceilalti. Primul care ajunge langa mine e un Ciulache dezorientat care in momentul in care vede crucea exclama plin de speranta:
- Suntem langa refugiu. Uite crucea de la refugiu.
Se convinge repede ca nu e crucea de langa refugiu si-si impune doua luni de penitenta pentru momentul sau de ratacire.
[pagebreak]
De la cruce, se poate cobori direct in caldarea Iezerului fara a mai trece pe la Crucea Ateneului via vf Iezer ceea ce noi facem. Ciuli, Floriana si Cristina ajung primii la refugiu, cu mult inaintea celorlalti pentru ca unii dintre noi isi scot izoprenele si-si dau drumul in caldare pe panta inclinata a abruptului. Altii se dau direct pe fund. Raman in spate, foarte aproape de saua din care se incepe coborarea spre refugiu si urmaresc tot spectacolul care se desfasoara pe mai multe planuri. Unii se iau la bataie cu zapada. Sever isi alearga izoprenul care face haz de el lasanduse purtat de vant ori de cate ori Sever ajunge langa el. Maria cade si ramane intepenita cu capul in zapada si cu roatele in sus. Nimeni nu o ajuta sa se ridice pentru ca faza e hilara. Andra pare ca rade mai tare decat toti asa ca decid sa o iau si eu la vale ca sa-i trag o sapuneala cu omat. Trecand pe langa Maria care prea-i fericita ca a reusit sa se ridice, profit de muschii mei puternici ca sa o trantesc inapoi in zapada si sa o spal amintindu-mi ca ea a trecut peste acest capitol dimineata. Ma ajuta si Sever care ne ingroapa pe amandoi in zapada.
La refugiu zabovim cat sa ne tragem niste poze de grup, sa ingurgitam ceva ciocolata ori alte bunatati, sa admiram mucuri de tigara care zac imprastiate pe jos pana cand Ana le aduna si le baga in soba. Sunt cu totii inviorati, motivati de faptul ca au scapat de furtuna de pe creasta si de urcusul greu. Pana si Corin pare ceva mai vesel. Ne-a urmat pas cu pas fara a zabovi o clipa asupra deciziei luate. Daca ar fi ramas jos in Voina, s-ar fi ales cel mult cu doua coji de paine, doua picioare in bot si cateva muscaturi nefiind capabil ori instare sa se impuna in fata celorlalti dulai de la cabana. Cu noi, in ciuda furtunii si frigului indurat, a beneficiat de mancare cat pentru trei ciobanesti voinici si ceva mai multe mangaieri decat a primit in toata viata sa de caine.
Ne pare rau ca nu am putut continua asa cum am stabilit de acasa dar ceva ceva tot am realizat reusind sa atingem cu totii intr-un monom perfect punctul culminant al masivului. La 10 purcedem catre Voina pe traseul marcat de cruce albastra. Intai urcam usor catre nord. Trecem peste portiuni de gheata. Daca alegeam traseul jepi care trece peste ceva stancaraie, n-ar fi fost prea placut. Dupa o ora de mers lejer, traseul bine marcat carmeste catre est. Sus pe creasta nu am schimbat intre noi mai mult de o duzina de propozitii. Acum, fiecare isi scoate parleala discutiile desfasuranduse pe mai multe grupulete in functie de cum ne-am impartit. Simt nevoia sa fiu un pic singur si sa merg tare asa ca ma pornesc si ajung la stana ce strajuie hotarul dintre golul alpin si padure cu un sfert de ora inaintea camarazilor mei. Pentru ca nu fumez si ca sa nu ma plictisesc fac un pipi, stire de interes national care va face subiectul primei pagini din Libertatea. Vad de acum subiectul imprimat cu litere mari, bolduite peste o fotografie ce reprezinta o umbra peste zapada patata cu galben: STAPANIT DE DORINTA INTR-UN CADRU NATURAL BARBAR, PICCOLO, VIP-ul CN, desarta in detrimentul greenpeace etc.
Prin padure am serpuit vreo jumatate de ora. Din loc in loc avem dovada vie a furtunilor ce au chinuit aceasta zona. Copaci trazniti, rupti din radacini, diform crescuti fac show pe carare. Ultima portiune de padure imi place foarte mult. O poteca foarte ingusta pe sub conifere, ce are pe un flanc stanca iar pe celalalt haul. Aceasta se termina intr-unul din paraurile a caror albie amenajata se sfarseste in lacul de acumulare Rausor. De aici, cei patru kilometrii de forestier ne scot pe terasa Voinei. Ajungem pe la 13.30 si pentru ca afara incepe sa se ploua ne punem pe mancat care din bucataria restaurantului, care din punga si apoi pe depanat vorbe si sticle de bere in asteptarea microbusului care ar trebui sa fie aici la ora 17. Ne retragem cu totii in restaurant in ciuda atmosferei placute din interiorul cabanei, atmosfera alimentata de hoarda de manelari ce au cotropit aceste meleaguri. Profitam de apa calda de la baie ca sa ne mai desinfectam. Ne uitam la poze si le declaram pe cele facute de Ion, cele mai bune.
[pagebreak]
De data aceasta pitesteanul cu bus-ul se lasa asteptat. Regret ca nu am cules ceva flori ca sa-i facem o intrare de spectacol. Maria pune mana pe telefon si afla de la patronul companiei de transport ca soferul tre sa ajunga in orice moment. La 17.30 Maria suna iar si da peste un patron mirat si enervat ca nu suntem inca in microbus. Trenul spre Bucuresti, adica aceeasi Sageata cu care am venit, pleaca din Pitesti spre casa la 19 si 14 minute. Daca mai intarzie mult, trebuie sa cautam alta varianta pentru intoarcerea in Bucuresti. Stau ca pe jar si imi impun sa ma abtin sa nu-i scot ochii soferului cand il voi revedea.
E ora 18 dar nimic. Ne lungim ochii si gaturile pentru a descoperii vreo masina la orizont. Nimic! Zero! Nul! Niente! Nada! Nothing. Intrevad riscul unui drum de 22 de kilometri parcurs pe jos. Si apoi? Apoi va fi prea tarziu sa mai gasim ceva spre capitala. Autostop pentru toata lumea, asta ar fi singura solutie. Ar mai fi un personal care pleaca pe la 10 si ceva din Pitesti. Bun si ala numai sa vina o data...
- Baietii, mergeti in oras?
... bulangiul asta de sofer. I-am explicat foarte clar de ce sa vina la 5 sa ne ia si el se tine de bancuri. Ori e posibil ca pe drum sa fi luat calatori si sa...
- Ba baietii, mergeti in oras?
Un manelar ce face mandrie tagmei ne interpeleaza amical. Fiind mai mult decat vizibila nepotrivirea dintre noi si el(ei) la prima sa intrebare am fost convinsi ca nu n-i se adreseaza noua dar el chiar vorbeste si vorbeste cu noi. Dupa primul moment de surpriza intrevedem oportunitatea si-i raspundem in cor pozitiv.
- Pai io sint cu duba aia alba. Va duc io.
- Care oras? Ne intrebam intre noi nefiind capabili decat sa-i multumim tipului care in momentul acesta isi pierde statutul de manelar si-l ridicam la rang de salvator. Tot el ne da raspunsul:
- Va opriti in Campulung sa mergeti in Pitesti?
- Pitesti, raspundem bucurosi, ba nu, veseli, ba nu, excitati.
- Da nu merge nimeni la Bucuresti?
Pentru a doua oara avem impresia ca nu auzim bine. In duba lui de marfa e o bancheta, trei scaune si loc destul pentru toata lumea. In drum spre casa, linistiti cu totii si cu veselia recapatata, ma gandesc sa-l sun pe cel cu transportul ca sa-l iau la rost insa ma abtin pentru ca e totusi o relatie buna de care ne putem folosi pe viitor.
Revad portiuni din traseu si orice regret legat de faptul ca nu am facut toata creasta paleste in fata faptului ca aceasta "tura a meritat mult" ca sa-l citez pe Alex. Conditiile extreme au avut un rol desi nedorit, important punandu-ne in situatia de a ne ajuta, descurca si a lua decizii rapide si bune in situatii deosebite care pot lasa urme tare neplacute daca nu sunt exploatate benefic.
Revad portiuni din traseu si orice regret legat de faptul ca nu am facut toata creasta paleste in fata faptului ca aceasta „tura a meritat mult” ca sa-l citez pe Alex. Conditiile extreme au avut un rol desi nedorit, important punandu-ne in situatia de a ne ajuta, descurca si a lua decizii rapide si bune in situatii deosebite care pot lasa urme tare neplacute daca nu sunt exploatate benefic.
- Login to post comments
